Sistemul osteoarticularSistemul osteoarticular

Îmbătrânirea osteoarticulară reprezintă un proces involutiv normal, care nu trebuie confundat cu procesul artrozic de degenerare a articulaţiei şi include totalitatea modificărilor considerate ca normale la care este supus individul de-a lungul vieţii.  Acest proces ireversibil este determinat genetic şi este supus acţiunii factorilor de mediu (temperatură, presiune, umiditate, încărcare etc.) care generează multiple alterări:

  • fisuri osteocartilaginoase;
  • reacţii locale iritativ-inflamatorii;
  • depuneri de calciu;
  • pierderea supleţii capsuloligamentare, a elasticităţii tendinoligamentare;
  • hipotrofii/retracturi musculare.

Aceste  alterări creează în timp condiţii propice instalării procesului artrozic.

Involuţia biologică la nivelul ţesutului conjunctiv al aparatului locomotor, îmbătrânire ce se realizează din punct de vedere cantitativ şi calitativ.

Pierderile osoase se înregistrează începând cu a doua decadă de viaţă, fiind invers proporţionale cu capitalul osos condiţionat genetic, geografic, alimentar şi comportamental (activitatea fizică).

Sub aspect cantitativ procesul de involuţie osoasă începe diferit în funcţie de sex. La nivelul osului cortical, o pierdere lentă a masei osoase (0.3 la 0.5% pe an) începe de la aproximativ 40 de ani la ambele sexe (Mazess 1982).

La sexul masculin pierderile se realizează lent, regulat, la vârsta de 80 de ani prezentându-se o pierdere de 27 % din capitalul prezent la 20 de ani.

Indiferent de vârstă, femeile au o masa osoasă mai mică decât bărbaţii şi, cu cât se înainteză în vârstă, acest decalaj se măreşte. La femei pierderile sunt inegale, la 90 de ani, femeia pierde circa 42% din capitalul osos înregistrat la 20 de ani. În general pierderile osoase pot fi raportate la trei etape:

  • între 20-50 de ani, pierderi lente şi constante;
  • între 55-65 de ani, pierderi rapide, corelate cu activitatea endocrină;
  • după vârsta de 65 de ani, pierderile de ţesut osos devin mai lente comparativ cu etapa a II-a;

Din punct de vedere calitativ structura osoasă este modificată cu posibilităţi de reparaţie osoasă reduse determinând instalarea în timp a osteoporozei osoase senile.

Articulatii-structuraArticulaţiile

Cu trecerea timpului au loc modificări în structurile articulare şi  periarticulare.Aceste modificări se pot datora îmbătrânirii, traumatismelor, proceselor patologice degenerative, dar cel mai probabil, o combinaţie  a acestor factori. Aceste modificări de factori vor infuenţa postura şi funcţia.

Articulaţiile care unesc oasele craniului devin în general mai stabile cu vârsta, fiind clasificate ca articulaţii fixe.

Capsula articulară şi ligamentele devin rigide cu vârsta din cauza creşterii în formarea de punţi în fibre de colagen şi reducerea de fibre elastice. Rigidizarea capsulei articulare şi a ligamentelor are efecte directe şi indirecte privind amploarea şi calitatea mişcării. Aceasta constituie un obstacol direct pentru mobilizarea articulaţiei care, la rândul său, provoacă o deteriorare a calităţii informaţilori aferente de la receptorii articulari. Rezultatul final, mişcări lente şi nesigure, mişcări necoordonate. Aceasta combinatie face vârstnici mai puţin probabil să se realizeze mişcări spontan pe amplitudinea completă de mişcare.

Membrana sinovială suferă modificări odată cu înaintarea în vârstă, de tipul inflamaţiei nespecifice, sinovită senilă, iar capsula articulară pierde din elasticitate, se fibrozează, reducând gradul de mobilitate în articulaţie.

Cartilajului articular are o capacitate limitată de reparare în sine şi acest lucru este diminuat în continuare la vârstnici. Îmbătrânirea normală determină o reducere a cantităţii şi calităţii lichidului sinovial, ceea ce va contribuii „la deteriorarea cartilajului articular”.

La nivelul cartilajului articular îmbătrânirea se traduce prin creşterea gradului de hidratare şi formarea de legături încrucişate la nivelul colagenului de tip II, care determină reducerea proprietăţilor elastice ale cartilajului articular, crescând astfel sensibilitatea acestuia la variaţiile de presiune la care este supus.

Sistemul muscular

Deteriorarea nivelului performanţei musculare, evidenţiată prin hipotonia şi hipotrofia musculară, încetinirea mişcărilor, pierdera forţei şi oboseala prematură, este o trăsătură definitorie a vârstei a treia la fiinţele umane. Această degradare este deseori însoţită de incativitate sau afecţiuni cronice, care vor afecta şi mai mult performanţa neuro-musculară. Ca urmare, persoanele de vârsta a treia, bărbaţi şi femei, prezintă limitări funcţionale în cazul mersului, ridicatului în stând, în ceea ce priveşte menţinerea echilibrului postural şi la recuperarea după căderi, acestea  ducând la dizabilitate.

Sistemul muscular înregistrează modificări sub forma:

  • diminuării volumului corpului muscular;
  • îngroşări ale septelor inter şi intramusculare;
  • reducerea patului capilar;
  • reducerea glicogenului muscular;
  • reducerea debitului circulator muscular;
  • reducerea diferenţei arteriovenoase musculare;
  • creşterea datoriei de oxigen;
  • alterări în captarea şi eliberarea calciului în timpul contracţiei musculare;
  • scăderea capacităţii de lucru mecanic muscular;
  • prag diminuat de oboseală musculară.
  • Mecanismele ce stau la baza acestor limitări sunt complexe, dar alterările în compoziţia unităţilor motorii joacă un rol important. Până la vârsta de 80 de ani, între 40 şi 50% din forţa musculară, masa musculară, motoneuronii alpha şi miofibrile se pierd.
  • Scăderea forţei musculare este un important factor de evaluare a funcţionalităţii fizice la vârsta a treia. În general, declinul forţei începe în a treia decadă de viaţă şi se accelerează în a 6-a şi a 7-a decadă. Media ratei de declin este de aproximativ 8% pe decadă de viaţă
  • Unele trăsături întâlnite la bătrâni includ scăderi atât în masa musculară cât şi în forţa musculară şi, de asemenea, schimbări în compoziţia muşchiului cu infiltrarea crescândă a ţesutului adipos şi a ţesutului conjunctiv.

Din punct de vedere fiziologic, pierdera forţei musculare se poate datora unei scăderi în abilitatea de a activa masa musculară existente, o reducere în cantitatea de ţesut muscular, şi deci în numărul de punţi acto-miozonice generatoare de forţă, o scădere  în forţa dezvoltată de fiecare punte în parte, sau o combunaţie între cei 3 factori. Se pare că abilitatea de a activa maximal unităţile motorii rămase se păstrează bine la vârstnici. Atrofia musculară şi pierderea de proteine miofibrilare, pe de altă parte, sunt cauzate de o reducere a numărului de neuroni motori  în măduva spinării şi de o incompletă reinervare a celulelor musculare denervate, ceea ce duce la o scădere consecutivă a numărului şi mărimii fibrelor musculare.

Viteza de contracţie şi puterea musculară. La vârstnici, contracţia musculară în vivo (reprodusă prin electrostimulare) este caracterizată prin contracţie prelungită şi 50% perioadă de relaxare. Studii umane au arătat că timpul de realizare a aceloraşi forţe absolute şi relative în cadrul contracţiilor voluntare este mai îndelungat şi, deci, capacitatea de a genera forţă explozivă (putere) şi de a accelera membrele este redusă. Aceste alterări au un efect negativ la nivelul reacţiilor de protecţie folosite înainte sau în timpul unei căderi.  Mai multe studii au arătat că, la vârstnici, diferenţele în ceea ce priveşte puterea musculară scheletală ar putea explica mai multe în ceea ce priveşte funcţia şi dizabilitatea, în special în timpul sarcinilor de intensitate mică, ca, de exemplu, mersul, comparat cu activităţi de intesinate mai mare ca urcatul scărilor sau ridicarea de pe scaun.

Rezistenţa musculară. Alterările la nivelul muşchiului apărute odată cu avansarea în vârstă a adultului care pot contribui la scăderea rezistenţei musculare includ reducerea aportului sanguin şi a densităţii capilare, lezarea transportului de glucoză şi, deci, a aportului de substrat energetic, densitate mitocondrială redusă, activitate redusă a enzimelor oxidative şi scăderea ratei de refacere a fosfocreatinei.

Masa musculară. Factorii care contribuie la pierderea masei musculare odată cu vârsta par să fie o reducere a numărului de fibre musculare, atât de tip I, cât şi de tip II şi o reducere a secţiunii transversale, predominant în zonele cu fibre de tip II; secţiunea transversală a zonelor cu fibre I pare să fie bine menţinută. Cum s-a menţionat mai sus, zona relativă (procentajul de fibre de tip II x zona mediană a ariei fibrelor de tip II) ocupată de fibre de tip II se reduce semnificativ odată cu vârsta.

Grăsimea musculară. Infiltraţiie de ţesut gras în muşchiul scheletal este des întâlnit la bătrâni şi a fost asociat cu o mai mare incidenţă a limitărilor de mobilitate.