Transplantul pulmonar este indicat la pacienți suferind de una din bolile la care nu există un tratament eficient și care evoluează relativ accelerat către incapacitatea totală a plămânilor de a-și îndeplini funcția esențială de aducere a oxigenului, conducând la o moarte prematură.

Printre bolile pentru care se recomandă transplant pulmonar se numără:

  • BPOC foarte sever
  • Fibroza pulmonară idiopatică
  • Fibroza chistică (mucoviscidoza)
  • Deficitul genetic de alfa-1-antitripsină
  • Hipertensiunea pulmonară primitivă
  • Alte boli mai rare

Printre bolile cu afectare severă dar la care transplantul nu este recomandat se numără colagenozele cu afectare pulmonară și sarcoidoza, acestea fiind considerate boli cu afectare sistemică (a mai multor organe), existând riscul ca noii plămâni să fie la rândul lor afectați de boală.

De asemenea, transplantul este contraindicat la fumători, la cei cu istoric de cancer în ultimii 2 ani, status nutrițional deficitar (cașexie), precum și la cei cu probleme psihosociale complexe sau noncomplianți. Nu sunt acceptați pentru transplant pacienții peste 65 de ani.

Când este indicat transplantul pulmonar?

Când speranța de viață nu depășește 24-36 de luni, în ciuda tratamentului optim existent, și când pacienții au simptome corespunzătoare claselor III și IV NYHA (New York Heart Association).

Criterii specifice fibrozei pulmonare idiopatice:

  • Capacitate vitală sub 60-65% din valoarea prezisă
  • O scădere de peste 10% a capacității vitale în 6 luni
  • Reducerea difuziunii alveolo-capilare: DLCO < 39% din valoarea prezisă
  • Scăderea saturației oxigenului sub 88% la testul de mers 6 minute.

Evaluarea preoperatorie

Pentru a estima dacă un pacient este potrivit pentru transplant pulmonar se fac inițial o multitudine de teste, pentru a evalua starea plămânilor, statusul general al pacientului, starea inimii, pentru a identifica eventuale infecții cronice ce ar putea periclita noul organ (teste pentru virusuri hepatitice, HIV, infecție tuberculoasă), pentru a identifica existența altor boli grave ale altor organe, care pot interfera cu evoluția pacientului.

Astfel, pe lângă testele specifice bolii pentru care se face transplant, se fac multe alte investigații: echografie cardiacă, coronarografie, cateterism cardiac pentru măsurarea presiunii din artera pulmonară, echografii Doppler ale arterelor periferice, echografie abdominală, scintigrafie pulmonară, PET-CT pentru excluderea unui eventual cancer neidentificat, examen ginecologic sau de prostată. Se recomandă rezolvarea problemelor dentare.

Sunt necesare investigații complexe genetice și imunologice, pentru a defini compatibilitatea pacientului cu un eventual donator. Cel mai simplu exemplu este grupa sanguină.

Viața după transplant

Pacienții care au primit un organ transplantat trebuie să facă toată viața un tratament imunosupresor, pentru a împiedica sistemul imunitar al corpului să respingă organul nou, considerat străin, sau non-self. Reacția de respingere (rejet) este cu atât mai redusă cu cât compatibilitatea între primitor și organul donat este mai bună.

Tratamentul imunosupresor expune pacientul la un risc crescut de infecții bacteriene, virale sau fungice, drept care pacienții trebuie să evite pe cât posibil expunerea la infecții.

Pacienții trebuie să facă controale periodice, pentru a identifica precoce o reacție de rejet, care poate îmbrăca aspectul unei boli acute, sau a unor modificări cronice. Pentru transplantul pulmonar, cu ocazia controalelor se face bronhoscopie cu biopsie transbronșică, cu examinarea la microscop a unui eșantion de țesut pulmonar și identificarea precoce a modificărilor inflamatorii specifice.

Reacția de rejet este o amenințare serioasă pentru integritatea plămânilor transplantați și poate fi o cauză de insucces al transplantului, creînd o altă boală pulmonară ce poate fi la fel de gravă ca cea inițială.

Supraviețuirea după transplantul pulmonar nu este la fel de bună ca în cazul altor organe. Astfel, supraviețuirea la 5 ani după transplant este de cca 54% pentru plămâni, față de 73% pentru ficat sau 91% pentru rinichi de la donator viu.