Transplantul de organe este una din cele mai interesante parti ale medicinei. El reprezinta de fapt inlocuirea unui organ care nu isi mai poate indeplini corect functiile (datorita unor procese patologice sau traumatisme) sau care devine chiar periculos pentru organism, cu altul sanatos, care poate prelua rolul celui bolnav. In vederea realizarii transplantului este necesara existenta a doua persoane cheie: primitorul (receptorul) si donatorul. Donatorul poate fi o persoana in viata sau o persoana recent decedata. Trebuie precizat insa ca nu toate organele organismului uman pot fi transplantate.

Cele pentru care deja exista o experienta in domeniu sunt:

  • Rinichii:daca sunt afectati de lupus, boala polichistica renala, sau sufera de nefropatie diabetica in stadiu avansat. Rinichii sunt cei mai des transplantati. Transplantul poate fi realizat de la un donator mort sau viu, rinichii fiind organe pereche, unul putand prelua si functia celuilalt (in anumite limite, desigur);
  • Inima: in cazurile avansate si grave deinsuficienta renala, boala coronariana ischemica, cardiomiopatii. Se poate transplanta doar de la un donator decedat;
  • Plamanii: in cazul pacientilor cufibroza chistica, boala pulmonara cronica obstructiva sau alte probleme de acest tip. Transplantul se poate realiza de la un decedat sau de la un donator viu;
  • Pancreasul: poate fi transplantat in cazul pacientilor cudiabet, insa doar de la un donator decedat;
  • Ficatul: este unul din cele mai transplantate organe, una din cauzele frecvente care au indicatie fiindciroza hepatica. Fragmente hepatice pot fi transplantate atat de la donatori decedati, cat si de la cei in viata;
  • Pielea: este considerat a fi cel mai mare organ al omului si trebuie transplantat de cel mai multe ori post-traumatic sau dupa indepartarea unor tumori impresionante care lasa o lipsa tegumentara semnificativa;
  • Intestin: mai ales cand exista tumori sau traumatisme ce devitalizeaza zone extinse din intestin;
  • Celulele stem: se pot transplanta si ele, insa aceasta este mai degraba apanajul medicinii regenerative, care isi propune ca prin implantarea lor sa stimuleze dezvoltarea de novo a organului sau segmentului care lipseste.

In prezent se poate realiza si transplant de tesut, nu doar de organ intreg. Cele mai frecvent transplantate sunt: corneea, oase, tendoane, valve cardiace, vene. Se pot realiza si mai multe transplanturi in acelasi timp, in functie de necesitatile pacientului, disponibilul de organe si stadiul bolii care impune o astfel de masura terapeutica. De exemplu, specialistii pot efectua simultan un transplant de cord si de plamani (patologia cardiaca si pulmonara fiind adesea intricata).

In ciuda faptului ca transplantul poate salva atat de multe vieti si poate corecta malformatii, anomalii, redand pacientului frumusetea vietii insasi, transplantul de organe nu poate fi facut oricui sau in orice conditii. Medicina de transplant, ramura speciala a medicinei moderne care se ocupa cu astfel de probleme, nu trebuie sa gasesasca doar o metoda prin care se va rezolva transplantul in sine, dar trebuie sa previna si rejectele, sa demonstreze compatibilitati, sa realizeze prognosticuri pentru fiecare pacient in parte.

Transplantul de organe ramane insa un subiect controversat, el ridicand numeroase probleme de natura bioetica, religioasa si umana. Printre cele mai arzatoare subiecte referitoare la o astfel de situatie sunt momentul in care se acorda consimtamantul pentru donarea organelor dupa moarte, cand un pacient in coma si stare vegetativa totala poate fi declarat ca fara sanse de supravetuire in absenta aparatelor de intretinere artificiala a vietii si in final mort, sau cum se pot plati organele transplantate.

Pacientii care se confrunta cu afectiuni cronice, atat de avansate incat tratamentul medicamentos nu mai poate face fata, pot avea indicatie de transplant de organ. Medicul curant este cel care poate aprecia cel mai corect o astfel de necesitate si poate decide daca respectivul pacient este sau nu un bun candidat pentru transplant.

Pacientii care nu pot fi inscrisi pe lista de transplant (in ciuda faptului ca ar fi nevoie de unul) sunt cei are au infectii (virale, bacteriene sau parazitare) active, cei cu afectiuni cardiace decompensate, cu probleme legate de consumul de droguri, alcool si tutun, sau cei care au diversi alti factori de risc sau alte boli sistemice. Daca insa pacientul este un bun candidat, el va fi trecut pe lista de asteptare. Pot trece zile, luni sau chiar ani pana cand se va gasi un donator compatibil si pana cand transplantul va putea fi realizat.

Rata de succes a transplantelor de organ

Primul transplant de organ solid, reusit din punct de vedere clinic, a fost realizat in Romania in anul 1980. A fost vorba de un transplant renal, realizat la Spitalul Fundeni din Bucuresti. In alte tari, transplantul are o istorie mai lunga, in Statele Unite, de exemplu, el fiind recunoscut ca o alternativa terapeutica esentiala inca din anii 1950. De-a lungul timpului, procedurile si tehnicile s-au imbuntatit considerabil, dovada fiind rata din ce in ce mai mare a reusitelor.

Succesul unui transplant depinde in principal de:

  • Tipul organului transplantat
  • Numarul organelor transplantate;
  • Boala care a impus transplantul, gradul ei de extindere in organism (daca sunt si alte organe implicate);
  • Statusul imun al pacientului;
  • Starea generala de sanatate.

Rata de succes a transplantului semnifica de fapt procentul pacientilor care supravietuiesc dupa 5 ani de la realizarea acestuia.

Tipuri de transplanturi

Exista mai multe tipuri de transplanturi, prezentate in cele ce urmeaza:

Transplantul autograft consta in recoltarea de tesut sanatos de la aceeasi persoana. Adesea un astfel de transplant se realizeaza folosind un exces din tesutul respectiv (cel mai frecvent astfel se face transplantul autograft de piele). Are cele mai putine reactii nedorite, iar riscurile de respingere a tesutului transplantat sunt minime.

Allograftul este transplantul clasic, cel care se face de cele mai multe ori. El presupune recoltarea unui organ sau tesut de la indivizi non-identici din punct de vedere genetic, dar care apartin aceleiasi specii. Datorita faptului ca nu exista compatibilitate genetica intre organul primit si restul organismului, acesta va fi recunoscut imediat de catre sistemul imun al gazdei ca fiind non-self. Consecinta imediata poate fi respingerea transplantului, insa in prezent se realizeaza tratamente imunosupresoare care reduc aceste riscuri.
Din pacate un astfel de tratament are repercursiuni sistemice, si este redusa capacitatea globala a sistemului imun de a anihila organismele straine. Astfel, riscul de infectii este foarte crescut. Tratamentul imunosupresor nu poate actiona atat de tintit incat sa reduca atacul imun doar asupra organului nou transplantat si nu asupra intregului spectru de substante ce provin din mediul extern.

Transplantul isograft este o varianta a transplantului alograft, insa donatorul si receptorul au o relatie foarte stransa, sunt gemeni identici. Aceasta varianta este insa considerata ca diferita de alograftul clasic deoarece chiar daca din punct de vedere anatomic cele doua sunt similare, in acest caz nu apare un raspuns imun directionat impotriva transplantului.

Xenograftul este varianta de transplant in care donorul si receptorul sunt din specii diferite. Un astfel de transplant este cel al valvelor cardiace, care se transplanteaza de la porc. Din cauza numeroaselor complicatii ce pot sa apara ca urmare a unui astfel de transplant, el se foloseste doar in situatii extreme. Transplantul divizat consta in impartirea unui organ (recoltat in intregime de la un donator decedat) la mai multi receptori. Un astfel de transplant se poate realiza cu ficatul. O astfel de varianta de transplant este mai putin practicata, deoarece succesul este cu atat mai mare cu cat se transplanteaza organul in intregime, si nu doar fragmente.

Pregatirea pacientilor pentru transplant

Inca de la inceput, pacientului ii vor fi realizate analize sangvine si ii vor fi recoltate probe tisulare care sa ajute la realizarea unui profil dupa care sa se poata cauta un donor. Astfel, se incearca reducerea pe cat posibil a reactiilor de respingere a transplantului care reprezinta una din cele mai importante complicatii asociate acestei proceduri terapeutice. Cu cat pacientul are mai multe puncte comune cu donorul, cu atat sansele ca acesta sa primeasca organul respectiv, de care are nevoie, sunt mai mari, iar organismul lui va accepta si el cu mai multa usurinta organul primit.

Chiar si dupa ce s-a descoperit compatibilitate receptor-donor, pacientul trebuie sa isi ia in continuare medicamentele pentru boala lui, trebuie sa respecte aceleasi recomandari ca si pana in momentul in care a aflat ca va primi un organ nou. Sau chiar mai bine de atat. Orice decompensare a starii de sanatate, orice infectie, oricat de banala, pot amana sau chiar anula transplantul.

Pana in momentul in care va intra in operatie, pacientului ii vor fi recoltate periodic analize de sange, probe de urina si ii vor fi facute multe alte teste care vor stabili daca transplantul va fi un succes sau nu. Dieta este si ea foarte importanta, la fel si exercitiul fizic. Unii pacienti, coplesiti de importanta unui astfel de pas pot dori chiar sa consulte un psihiatru sau un psiholog care sa ii ajute sa treaca mai usor peste un asemenea moment. Stresul, atat fizic cat si psihic poate influenta foarte mult modul in care poate suporta organismul interventia.

Pacientii pot chiar sa invete din experienta altora care au trecut deja printr-un transplant si care pot impartasi mult mai exact sentimente decat o poate face o persoana care nu a avut parte de un astfel de eveniment.

La ce se pot astepta pacientii dupa transplant?

Majoritatea pacientilor care au trecut printr-un transplant declara, dupa incheierea convalescentei (sau chiar mai devreme), ca se simt incredibil de bine, de parca boala nici nu ar fi existat. Restrictiile dupa transplant trebuie discutate cu medicul curant. Doar el poate stabili, in functie de tipul transplantului, in functie de rezervele functionale globale ale organismului ce poate (sau nu poate) face fiecare pacient in parte. In plus, modul in care organismul reactioneaza variaza atat de mult de la pacient la pacient, incat pot sa apara probleme chiar si in cele mai bine supervizate cazuri. Sistemul imun al fiecarui pacient are o reactivitate proprie, iar aceasta este unul din factorii principali care stabileste succesul sau insuccesul transplantului.
Pacientii vor trebui ca zilnic, pentru tot restul vietii, sa isi administreze tratamentul antirejectie, si anume tratamentul imunosupresor. Pe masura ce timpul de la transplant creste, dozele se vor micsora si ele, proportional. Acesta reduce vigilenta sistemului imun si il impiedica sa atace organul nou. Atacul imun apare in mod normal, nu este o reactie aberanta. El apare deoarece organismul are mijloace de a detecta tot ce nu ii apartine, de a recunoaste aceste particule straine si de a le distruge, pentru a se proteja.
Un organ (sau chiar un tesut) transplantat (cu exceptie celui izograft, provenit de la un geaman identic) este un corp strain, pe care celulele imune doresc sa il inlature. Prin administarea unui astfel de tratament, activiatea lor este redusa foarte mult. Din acest motiv, imunitatea pacientului va fi tot timpul sub normal, ceea ce inseamna ca nu va putea lupta impotriva infectiilor. Acesta este motivul pentru care pacientii trebuie sa fie foarte atenti si responsabili, trebuie sa evite cat mai mult contactarea unor infectii virale, bacteriene, micotice sau parazitare deoarece evolutia lor pe acest teren imunodeprimat poate fi foarte grava.
Orice alt tratament pe care pacientul va dori sa si-l administreze ulterior, chiar si daca este vorba de un banal remediu impotriva simptomelor racelii,  va trebuie anuntat medicului. Foarte multe din medicamentele care se pot elibera fara prescriptie medicala, direct din farmacii, pot interfera cu eficienta medicamentelor imunodeprimante si pot astfel modifica si reactivitatea sistemului imun.
In vederea aprecierii functionalitatii noului organ, pacientilor le vor fi realizate periodic o serie de teste generale. Pe langa eficienta noului organ se va putea astfel investiga si modul in care organismul se adapteaza si el la transplant. Depresia este una din cele mai frecvente probleme de natura psihica si emotionala cu care se confrunta pacientii dupa un transplant. Pentru ca starea pacientului sa se amelioreze cat mai repede iar viata sa intre pe cursul normal, cel mai bine ar fi daca ea ar fi raportata si recunoscuta inca de la primele simptome.
Modificarea regimului de viata, a dietei si a importantei acordate exercitiilor fizice este critica pentru pacientii transplantati. Astfel de modificari vor influenta foarte mult starea de sanatate si vor ajuta organismul sa se intremeze, dar vor ajuta si la pastrarea noului organ cat mai puternic. Somnul este si el foarte important. Cu cat organismul este mai obosit, cu atat si functionalitatea sa va fi mai redusa, iar procesele biologice se vor desfasura anevoios. Organul nou va resimti din plin aceasta lipsa a somnului, mai ales daca ea apare, indiferent de motiv, chiar in perioada de recuperare.
Consulturile medicale sunt importante, ele nu trebuie ignorate, nu trebuie omise din programul pacientilor. Aceasta este insa una din cele mai frecvente greseli pe care pacientii cu transplanturi o fac: dupa ce primesc organul de care au nevoie, si dupa ce vad ca deja se simt mult mai bine, ignora consulturile ulterioare, deoarece nu le mai vad scopul. Este o tactica si un mod de gandire defectuos, deoarece astfel pot sa apara complicatii care netratate pot fi chiar fatale. In urma consulturilor se poate detecta orice modificare a starii generale, aceasta poate fi investigata corespunzator si apoi tratata.

Cine poate dona?

Statutul de donator de organ este deocamdata incert definit. Foarte multe persoane adulte, sanatoase pot sa doneze organe. Organele pot fi donate atat de catre persoane in viata, cat si post-mortem (recoltate de la cadavre). De la donatorii vii se recolteaza fragmente tisulare, organe care sunt pereche (rinchi, plamani- astfel incat sa nu apara dezechilibre ale homeostaziei interne).

Exista si cateva conditii minime pe care donatorii in viata trebuie sa le respecte: sa fie majori, dar cu varsta nu mai mare de 60 de ani, sa aiba o stare de sanatate foarte buna, sa se mentina in forma, sa nu sufere de boli cronice (cum ar fi hipertensiunea arterial,diabet zaharat), sa nu aiba probleme psihice (sa fie in deplinatatea facultatilor mentale atunci cand isi dau acordul pentru donarea unui tesut sau organ solid). Foarte multe persoane aleg sa devina donatori chiar pe patul de moarte. Acest lucru este posibil daca aceleasi conditii enumerate mai sus sunt indeplinite. Este foarte important ca organele recoltate sa fie sanatoase, altfel transplantul nu mai este util.

Teste si investigatii paraclinice

Inainte de a fi considerat ca pacient apt pentru un transplant de organ, medicul personal va recomanda realizarea unor serii de investigatii care sa obiectiveze starea de sanatate a pacientului. Aceste investigatii au si rolul de a stabili profilul imunohistochimic in vederea determinarii unor viitoare compatibilitati histologice intre donor si receptor. Unele investigatii sunt obligatorii pentru toti pacientii care sunt candidati la transplant, in timp ce altele se realizeaza doar daca respectivul pacient are afectiuni (insuficiente) cronice ce trebuie monitorizate periodic. 

In general, tabloul investigatiilor paraclinice include:

  • Determinarea compatibilitatilor pentru transplant: in urma unor astfel de teste se va stabili daca organismul va respinge sau nu imediat organul. Rejectul hiperacut poate fi prezis dinainte, cel acut si cel cronic poate sa apara in timp, ca urmare a unor complicatii greu de prevazut. Compatibilitatile se investigheaza foarte amanuntit, aici fiind o problema de viata si moarte, si nimic nu trebuie lasat la voia intamplarii. Printre altele, se vor recolta mostre sangvine si se vor analiza anticorpiipe care pacientul ii are in sange (formati ca urmare a expunerii anterioare la antigene). Acesti anticorpi preexistenti sunt cei implicati in reactiile de respingere imediata a organului. Se va trece apoi la combinarea unei mostre de sange a donatorului cu una a receptorului, asteptandu-se sa se vada care vor fi reactiile. Daca apare aglutinare, iar hematiile sunt distruse prin atac al anticoprilor, nu exista compatibilitate intre cei doi, iar transplantul nu va fi realizat. 
  • Screeningul anticorpilor circulanti: este o investigatie foarte specifica, in cadrul careia se poate stabili daca pacientul are anticorpi pentru diverse produse biologice umane (posibil formati datorita contactului accidental cu acestea in timpul vietii). In cadrul unor astfel de teste, probe de sange ale receptorului sunt puse in contact cu diverse antigene (cele mai frecvente) si daca apar reactii pozitive, inseamna ca a existat un contact anterior, care acum are repercursiuni. Daca astfel de anticorpi exista, sansele de respingere ale transplantului sunt mult mai crescute, chiar daca testele de compatibilitate demonstreaza faptul ca intre donor si receptor nu exista diferente semnificative sau care sa ridice probleme.
  • Grupul sangvin: este esential ca anterior transplantului sa se determine grupul sangvin al pacientului. Acesta trebuie sa fie identic cu al donorului, pentru a nu exista probleme. Trebuie realizat si profilul RH, din aceleasi motive.
  • Profilul histologic: este esential in vederea aprecierii din punct de vedere genetic a celulelor. In cadrul determinarii sale este investigat de fapt sistemul major de histocompatibilitate(HLA). La om exista trei clase de HLA, anume I, II, III. Fiecare clasa codeaza proteine unice pentru individul respectiv, iar sistemul imun foloseste HLA pentru a diferentia structurile self de cele non-self. Orice celule care prezinta proteine codificate de HLA-ul invidului si recunoscute ulterior de celulele imune sunt considerate ca apartind acelui individ si nu vor fi atacate. Celulele care au un alt HLA, cum se intampla in cazul transplanturilor sunt considerate straine si vor fi distruse. 
  • Examen psihologic si psihiatric: este necesara realizarea unui examen psihologic deoarece un pacient care va fi supus unui transplant se poate simti stresat, anxios sau deprimat, iar toate aceste emotii pot interfera cu starea generala de sanatate. Un alt motiv pentru care acest examen este necesar este reprezentat de necesitatea ca medicul sa fie sigur ca pacientul este in deplinatatea facultatilor mentale atunci cand isi da acordul pentru o astfel de interventie si ca intelege toate responsabilitatile care sunt asociate transplantului, ca se va ingriji de sanatatea lui corespunzator si ca nu are tendinte autodistructive. Un astfel de examen este realizat si donatorilor in viata, din motive similare.
  • Rezultatele acestor investigatii vor fi trecute in fisa pacientului si pe baza lor se vor stabili compatibilitatile ulterioare. Cu cat pacientul este mai compatibil, deci sunt bifate mai multe puncte comune, cu donatorul, cu atat succesul interventiei este mai mare.