Transplantul de organe este una din cele mai interesante parti ale medicinei. El reprezinta de fapt inlocuirea unui organ care nu isi mai poate indeplini corect functiile (datorita unor procese patologice sau traumatisme) sau care devine chiar periculos pentru organism, cu altul sanatos, care poate prelua rolul celui bolnav. In vederea realizarii transplantului este necesara existenta a doua persoane cheie: primitorul (receptorul) si donatorul. Donatorul poate fi o persoana in viata sau o persoana recent decedata. Trebuie precizat insa ca nu toate organele organismului uman pot fi transplantate.

Cele pentru care deja exista o experiența in domeniu sunt:

  • Rinichii: daca sunt afectați de lupus, boala polichistica renala, sau sufera de nefropatie diabetica in stadiu avansat. Rinichii sunt cei mai des transplantati. Transplantul poate fi realizat de la un donator mort sau viu, rinichii fiind organe pereche, unul putand prelua si functia celuilalt (in anumite limite, desigur);
  • Inima: in cazurile avansate si grave de insuficienta renala, boala coronariana ischemica, cardiomiopatii. Se poate transplanta doar de la un donator decedat;
  • Plamanii: in cazul pacienților cu fibroza chistica, boala pulmonara cronica obstructiva sau alte probleme de acest tip. Transplantul se poate realiza de la un decedat sau de la un donator viu;
  • Pancreasul: poate fi transplantat in cazul pacientilor cu diabet, insa doar de la un donator decedat;
  • Ficatul: este unul din cele mai transplantate organe, una din cauzele frecvente care au indicatie fiind ciroza hepatica. Fragmente hepatice pot fi transplantate atat de la donatori decedati, cat si de la cei in viata;
  • Pielea: este considerat a fi cel mai mare organ al omului si trebuie transplantat de cel mai multe ori post-traumatic sau dupa indepartarea unor tumori impresionante care lasa o lipsa tegumentara semnificativa;
  • Intestin: mai ales cand exista tumori sau traumatisme ce devitalizeaza zone extinse din intestin;
  • Celulele stem: se pot transplanta si ele, insa aceasta este mai degraba apanajul medicinii regenerative, care isi propune ca prin implantarea lor sa stimuleze dezvoltarea de novo a organului sau segmentului care lipsește.

In prezent se poate realiza si transplant de tesut, nu doar de organ intreg. Cele mai frecvent transplantate sunt: corneea, oase, tendoane, valve cardiace, vene. Se pot realiza si mai multe transplanturi in acelasi timp, in functie de necesitatile pacientului, disponibilul de organe si stadiul bolii care impune o astfel de masura terapeutica. De exemplu, specialistii pot efectua simultan un transplant de cord si de plamani (patologia cardiaca si pulmonara fiind adesea intricata).

In ciuda faptului ca transplantul poate salva atat de multe vieti si poate corecta malformatii, anomalii, redand pacientului frumusetea vietii insasi, transplantul de organe nu poate fi facut oricui sau in orice conditii. Medicina de transplant, ramura speciala a medicinei moderne care se ocupa cu astfel de probleme, nu trebuie sa gasesasca doar o metoda prin care se va rezolva transplantul in sine, dar trebuie sa previna si rejectele, sa demonstreze compatibilitati, sa realizeze prognosticuri pentru fiecare pacient in parte.

Exista mai multe tipuri de transplanturi, prezentate in cele ce urmeaza:

Transplantul autograft consta in recoltarea de tesut sanatos de la aceeasi persoana. Adesea un astfel de transplant se realizeaza folosind un exces din tesutul respectiv (cel mai frecvent astfel se face transplantul autograft de piele). Are cele mai putine reactii nedorite, iar riscurile de respingere a tesutului transplantat sunt minime.

Allograftul este transplantul clasic, cel care se face de cele mai multe ori. El presupune recoltarea unui organ sau tesut de la indivizi non-identici din punct de vedere genetic, dar care apartin aceleiasi specii. Datorita faptului ca nu exista compatibilitate genetica intre organul primit si restul organismului, acesta va fi recunoscut imediat de catre sistemul imun al gazdei ca fiind non-self. Consecinta imediata poate fi respingerea transplantului, insa in prezent se realizeaza tratamente imunosupresoare care reduc aceste riscuri.

Din pacate un astfel de tratament are repercursiuni sistemice, si este redusa capacitatea globala a sistemului imun de a anihila organismele straine. Astfel, riscul de infectii este foarte crescut. Tratamentul imunosupresor nu poate actiona atat de tintit incat sa reduca atacul imun doar asupra organului nou transplantat si nu asupra intregului spectru de substante ce provin din mediul extern.

Transplantul isograft este o varianta a transplantului alograft, insa donatorul si receptorul au o relatie foarte stransa, sunt gemeni identici. Aceasta varianta este insa considerata ca diferita de alograftul clasic deoarece chiar daca din punct de vedere anatomic cele doua sunt similare, in acest caz nu apare un raspuns imun directionat impotriva transplantului.

Xenograftul este varianta de transplant in care donorul si receptorul sunt din specii diferite. Un astfel de transplant este cel al valvelor cardiace, care se transplanteaza de la porc. Din cauza numeroaselor complicatii ce pot sa apara ca urmare a unui astfel de transplant, el se foloseste doar in situatii extreme. Transplantul divizat consta in impartirea unui organ (recoltat in intregime de la un donator decedat) la mai multi receptori. Un astfel de transplant se poate realiza cu ficatul. O astfel de varianta de transplant este mai putin practicata, deoarece succesul este cu atat mai mare cu cat se transplanteaza organul in intregime, si nu doar fragmente.